20 septembrie 2011

20 septembrie 2011

sau ziua în care am plecat de-acasă doi

       Așa cum toți părinții știu, Măriuca era deja parte a familiei în simțiri multe luni înainte de D Day, însă acea zi, ca pentru toți părinții de altfel, a fost una cu totul deosebită. Prin urmare o să încerc să o redau doar din punctul meu de vedere.

     De cu seară am făcut ultimele aranjamente: geanta pentru spital, scutece, hăinuțe, pijamale, papuci, pături, plicuri etc. După ce am aranjat, re-aranjat, re-re-aranjat (și mulți de re-) toate cele de trebuință, după ce am repetat de foarte multe ori fiecare pas care trebuie făcut, mai ceva ca în avanpremiera unei piese de teatru (unde să îl căutăm pe doctor, cum aflăm cine este anestezistul, cum aflăm cine mai intră în operație etc...în vederea distribuirii corecte a plicurilor - din păcate fericirea că ți se naște un copil este puternic umbrită de astfel de griji) am considerat ziua încheiată. A doua zi urmau să sosească și mamele noastre direct la spital. Îmi aduc aminte că în momentul în care ne-am urcat în mașină am avut ca un flash, m-am uitat în oglindă și apoi am întors capul către bancheta din spate având în minte un singur gând ... de mâine, acolo, pentru multă vreme, o să fixez scoica. M-a întrebat Mihaela dacă am uitat ceva de m-am întors lung cu privirea în spate.

     Undeva către orele 8.30 eram la maternitate, în așteptarea demarării procedurilor de internare. Am identificat rapid, aproape mecanic chiar, persoanele cărora trebuie să le distribui atențiile și mi-am făcut rapid treaba. Trebuie să amintesc faptul că înainte cu șase luni finul meu trecuse prin aceeași experiență (unde, cum și cui). Stresat fiind de întreaga mizerie, de faptul că în viața mea nu băgasem un plic în vreun buzunar, de faptul că nu ăsta este rolul meu în ziua aceea, am fost calmat rapid de către acesta, fiind temeinic instruit de el: - Stai liniștit nașule....nu îți fie teamă că nu îi cunoști pe toți....or să vină ei la tine! Să vezi cum te iau de gât și îți spun că o să fie bine și îți întind buzunarele... Mă cam îndoiam că avea să fie atât de simplu, dar exact așa a fost! La un moment dat, când am mers în vizită la fina la maternitate, după ce îi aduseseră băiatul la salon, îl văd pe proaspătul tătic că îmi întinde, cu oarecare discreție o bancnotă de 50 de lei. La întrebarea mea mirată - ce vrei să mă duc să iau de ăștia? îmi răspunde: - Nimic, dar în salonul ăsta toți care intră cer mai mult sau mai puțin una de-asta! Tocmai pe 20 septembrie 2011 aveam să pricep și eu acest lucru.

     Să revin la partea frumoasă a poveștii. După ce îmi termin rolul stabilit de cu seara cu precizia unui ceas elvețian, a început așteptarea ... nu a nașterii ci a internării. Era ora 11.00 și pe noi încă nu ne băga nimeni în seamă. Undeva către prânz, mamele sosiseră de dimineață, o asistentă a preluat-o pe Mihaela și am mers împreună către zona blocului operator. Aici a fost nasol tare, pentru că în timp ce Mihaela era pe ultima sută de metri cu pregătirile, fiind chiar alături de mine pe hol, au ieșit de la operație două proaspete mămici, iar imaginea unui om scos direct din operație chiar nu ar trebui văzută de către unul care așteaptă să se elibereze targa. Într-un interval de câteva secunde fața Mihaelei a cunoscut cea mai variată gamă coloristică posibilă, și sunt convins că ochiul uman nu a putut percepe chiar tot (că doar nu este ecran de I-phone). La ora 11.45 a intrat în blocul operator însoțită de cei doi medici și asistente. Pe ceas nu a durat mult întreaga procedură, însă pentru mine a fost cât o călătorie până în centrul Pământului și înapoi, de vreo 10 ori chiar. Pe hol liniște deplină. Rareori, de la etajele inferioare se mai auzea câte un zgomot venit parcă din altă lume, difuz, confuz dar în același timp aproape palpabil. Toți acei oameni care cu câteva minute înainte se perindau pe acolo dispăruseră. Eram doar noi trei, eu împreună cu cele două mame. Deși eram suficienți pentru a iniția o conversație, chiar și formală, nimeni nu spunea nimic, doar așteptam. Fără să mă gândesc anume la asta, îmi treceau prin fața ochilor imagini cu mine și cu soră-mea când eram încă preșcolari și alergam la țară, pe ulițele satului, aveam în minte frânturi din timpul unor ore de curs de la liceu, frânturi care însă erau atât de reale încât simțeam în aer praful de cretă. Plimbându-mă de-aiurea pe holul acela gol și rece țin minte că, uitându-mă la gresie îmi închipuiam cum ar arăta un profil stratigrafic cu gresia ce suprapune adezivul și apoi urmează betonul, care are în el plasă sudată...destul de ciudat oricum această închipuire. În mijlocul acestei liniști tumultuoase și frământate am putut să o văd pe soacră-mea care cedase, și avea lacrimi în ochi .. sau le-o fi avut mai de mult, habar nu aveam. Mi-au trecut apoi prin fața ochilor toți prietenii, rudele și cunoștințele. Dacă cumva asta înseamnă să îți revezi întreaga viață în câteva secunde, înseamnă că experiența asta am trăit-o pe holurile maternității în acea zi. Momentul în care mama a zis - Gata, s-a auzit fata! m-a găsit fără niciun gând, parcă le terminasem pe toate. Nu am realizat ce spune și atunci o văd venind spre mine, eu care stăteam rezemat într-un cot pe pervazul scăldat de soare, simțind la propriu căldura acestuia în creștet. - Dane, s-a auzit fata, mamă! Este bine! Și atunci m-am trezit. Soacră-mea plângea de-a binelea, mama se rezemase de mine și toți ochii, până și ai mei umezi, priveau către ușile dinspre blocul operator care se balansau și se bălăngăneau inegal. După foarte puțin timp iese asistenta cu Maria! A fost o senzație pe care nu am să o pot descrie niciodată, motiv pentru care nici nu încerc. Ne-am strâns în jurul ei toți trei s-o vedem ... și am văzut-o. Era mică și frumoasă, iar în jurul ei se învârtea tot Universul cunoscut și necunoscut.

Maria în primele minute de la naștere

     După câteva secunde, asistenta a plecat împreună cu fata la incubator, liniștindu-mă că este o procedură standard. Într-un final mi-am adus aminte de faptul că am atârnat de gât aparatul foto, de fapt l-am avut tot timpul, dar abia acum realizasem, am mers și i-am făcut câteva fotografii, la care ne uităm mai mereu. După cca. 15 minute au ieșit și asistentele care o aduceau pe Mihaela, și care ne-au asigurat de faptul că totul este în regulă. La sfârșit am vorbit din nou cu doctorul, și la rândul său acesta m-a asigurat că atât mama cât și copilul sunt în regulă din toate punctele de vedere. Mihaela a ieșit din operație undeva către 12.30 iar la ora 17.00 deja se putea da jos din pat, ajutată, evident.

     Un alt moment emoționant pentru mine, și nu numai, a fost acela în care asistenta, trecând cu Maria către salonul de nou-născuți, a venit cu ea și în salon la Mihaela (nu mă lasă să postez filmul). Știu că mamele, toate trei, aveau ochii adânc scăldați în lacrimi. A ținut fata în brațe pentru câteva minute, nu mai mult de 1-2, după care copilul a fost dus pe secție, iar mama a intrat în recuperare. Creierul mai limpede fiind sub anestezie, adică Mihaela, mamele și-au intrat în rol. - Du-te acasă și pune la fiert legume, dacă nu aveți legume treci prin piață și cumpără niște morcov, pătrunjel, păstârnac și țelină. Le fierbi bine, strecori zeama și o aduci Mihaelei! - După asta vezi că trebuie să vorbești cu nașii fetei și vezi ce mai trebuie luat pentru când o să le dea fetelor drumul din spital. - Până una-alta vezi ce și cum trebuie să faci cu actele, să le și depui, pentru eliberarea certificatului de naștere. - Mergi jos, unde ați făcut internarea și vezi ce acte îți trebuiesc pentru externare și vezi ce trebuie făcut pentru zilele astea cât or să rămână fetele în spital! Deja era o vraiște în capul meu că nici nu mai știam de mine. Până să termine ele de trasat sarcinile, nevastă-mea începuse să își revină pe deplin: - Vezi că sunt legume în lada din dreapta, în frigider! - Să nu îmi pui sare în supa de legume! - Să mai aduci niște scutece de acasă, poate nu am luat suficiente! - Să intri tu pe forum să le spui fetelor că totul este bine! - Să ai grijă le ce acte trebuiesc pentru eliberarea certificatului de naștere și să verifici bine ce scrie pe el, să nu îl greșească (lucru care de altfel s-a și întâmplat: Nume: Maria Alexandra, sex: masculin - dar asta e deja în sine altă poveste!). Știu doar că în final am plecat spre casă cu capul plin de vezi, să mergi, să rezolvi cu, să ai grijă la, că soacră-mii i s-a făcut milă de mine și m-a însoțit. Am pregătit supa, am luat scutece suplimentare și am mers înapoi. Deja era seară și se pregătea să înnopteze. Am mai mers o dată la salonul de nou-născuți, am mai văzut fata o dată și apoi, însoțit de mame am mers către casă. Dimineața, pe la ora 5.00, trezirea, încă un rând de supă și valea cu tot batalionul la spital. De seara îi lăsasem Mihaelei filmulețul cu Maria pe telefonul meu, am făcut rapid schimb de telefoane, motiv pentru care nu pricepeam de ce naiba mă sun singur, și cum e posibil asta! Mi-a povestit că toată noaptea nu a făcut altceva decât să se uite la filmare.

Ajunși la spital, a fost făcut transferul către rezervă și eram deja în așteptarea momentului când ne aduc copilul. Acest lucru, din păcate, s-a petrecut abia după ora 14.00, după ce Mihaela se umflase de plâns, eu mai răspândisem un set de plicuri, iar mamele încercau să o liniștească, fiecare cum putea și se pricepea mai bine. Între timp am mers la recepție și am aflat care este procedura pentru înmatriculare pe numele meu.  Deja începuseră să vină în vizită prietenii, cunoștințele și chiar elevi de-ai neveste-mii. Cu toate acestea, prin tot acest vacarm de nedescris cu acte, dosare etc am cumpărat un superb buchet de trandafiri, baloane umplute cu heliu și printre picături, supe și stat la cozi, am reușit să aranjez un pic și micuța noastră casă, în vederea momentului în care toți trei aveam să ne întoarcem ... Maria avea să intre pentru prima dată în casa ei...