La nici 5 minute

Postarea de faţă, deşi aparent este off topic, este reacţia unui tată la materialul din presă despre copilașii legați de paturi descoperiți în spitalul din Buzău. 

     Soarta face ca în realitate să locuiesc la nici 5 minute de acel loc, nici nu îndrăznesc să îi scriu denumirea. La nici 5 minute de clădirea aceea rece şi sinistră, modernizată cu fonduri europene, seară de seară ne pregătim de somn jucându-ne cu Maria uţa - uţa cu căruţa şi hai la groapa cu furnici. La nici 5 minute de acel loc ne pregătim de culcare jucându-ne cu păturica Courious George sau cu broasca mare şi verde care cântă alfabetul. La nici 5 minute de noi nişte fiinţe bipede, îmbrăcate în alb, cea mai pură dintre non-culori, lipsite de orice simţire umană sugrumă cu mâinile lor de orci urât mirositoare nevinovate mâini de îngeri, aruncând în noroi biete suflete zburdalnice pentru ca apoi să le zdrobească sub lovituri de cizme mutilate. La nici 5 minute de acea casă a plângerii de unde doar îngerii pot auzi strigătele de ajutor ale micuţilor mutilaţi, piticania noastră doarme lipsită de griji cu capul către sânul cald al mamei şi cu picioarele aruncate de-a valma peste pieptul meu. În acele momente, alţi îngeri plâng iar urechile surde ale orcilor mâncătoare de suflete pure se delectează parcă în ciuda a tot ceea ce este frumos pe lume.

     Dar nu numai despre îngerii care au pierdut lupta cu orcile aş vrea să vorbesc aici, ci şi despre noi ... noi ca părinţi, noi ca bunici, noi ca fraţi şi surori mai mari, noi ca societate. Oare avem un rol în această luptă inegală dintre inocenţă şi grotesc, dintre brute deformate de incultură, mizerie şi foame şi copii vinovaţi de faptul că au curaj să respire cu năsucurile lor cât un nasture aerul ce înconjoară orcile? Oare care este rolul nostru în faţa acelor mânuţe mutilate de sfori şi a acelor sufletele pure târâte prin noroaiele unei realităţi aberante? Nu ştiu de ce dar cred că fiecare dintre noi are printre degete urme ale sforilor priponitoare de îngeraşi. Materialul respectiv circulă în spaţiul public de câteva zile, dar nu am văzut nicio luare de poziţie a societăţii, a noastră. În afară de câteva instituţii ale statului care s-au autosesizat, nu s-a întâmplat nimic...şi poate unul-doi care şi-au arătat indignarea prin varia comment-uri sau pe vreun blog, în rest nimic. Normele gândirii cantitative, precum şi gândirea cu stomacul au scos în stradă sute de oameni când a venit vorba de vreo modificare la taxa de poluare. Acum este vorba despre îngerii noştri care pierd zilnic lupta cu orcile.... Nu ne mişcă acest lucru...gândirea normativă este la locul ei ... nu este al meu...noi să fim sănătoşi. Iar când ne simţim sforile printre degete, băgăm mâinile adânc în buzunare. Probabil că o să folosim căştile de la androidele noastre pentru a nu mai auzi plânsetele îngerilor priponiţi de zăbrele pătuţurilor care peste noapte au fost transformate de orci din spaţii liniştite şi calde în închisori de suflete. Acum când eu scriu asta, Maria doar ce rearanjează hainele din dulap, Mihaela o urmăreşte cu o banană, poate - poate o mai prinde să mai muște o dată, iar la 5 minute de noi îngerii plâng. Mâine în zori o să trec chiar pe lângă zidurile în interiorul cărora orcile maltratează îngerii în continuare, la adăpostul indolenţei noastre, până la sfârşitul anchetei. Eu mâine o să trec pe acolo şi nu am să fac nimic ... Mă gândesc cu groază că în tot acest timp îngerii plâng şi noi ne îndesăm mâinile în buzunare, căştile în urechi şi gândurile în cotidianul noroios al unei existenţe în care sufletul are preţ de taxă auto.

***

     La ora la care îmi închei postarea, 04.30, ninge, iar fetele mele dorm. O să mă pregătesc să o întind la birou ... am de lucru. Și la fel ca mine mulți alții, chiar și orcile din schimbul de dimineață; cu siguranță se pregătesc de o nouă zi în care sforile pătrund nemilos în carnea crudă a sufletului îngerașilor, care acum, probabil, printre suspine amare dorm ... Peste câteva ore or să o ia de la capăt!

P.S. Folosesc termenul de orci pentru că dacă le cataloghez ca fiind animale risc să jignesc vulpile, lupii, urșii, mistreții, căprioarele, cârtițele etc ... ele niciodată nu își leagă puii, nu își maltratează propria carne, nu își sugrumă cu sfoara propriul sânge. Să ne ajute Dumnezeu, căci e clar că nu știm ce facem!

Spicuiri din jurnalul Mariei I

     Din primele zile de viață îi ținem Mariei un jurnal, unde notăm atât eu cât și maică-sa. Periodic mai răsfoim, la ceas de seară, cu Maria printre noi, sau cu ea dormind alături noi, paginile jurnalului. Astfel s-a născut și această postare. Așa ne mai aducem aminte una-alta.

Prima plimbare în familie

1 octombrie 2011 - Astăzi am ieșit pentru prima dată afară, împreună. Este o zi de toamnă superbă, caldă. Ne-am plimbat toți trei pe Bulevardul Bălcescu timp de 20 de minute. După plimbare, Măriuca a adormit dusă câteva ore bune. Nu s-a trezit nici la vizita medicului de familie, care a întors-o pe toate părțile. Tot azi a făcut cunoștință cu Tudor, dar mai mult în somn, pentru că finii  plecau când Măriuca s-a trezit. Îmi aduc aminte că deși făcusem exerciții destule de manevrat căruțul, mi-a luat ceva timp să îl scot și apoi să îl bag în portbagaj. Eram tare stresat. În plus nici cu scoica nu prea ne descurcam. De montat o montasem de câteva zile, dar îmi scăpaseră din vedere centurile de siguranță, pe care nu le fixasem corespunzător! ... a fost chiar o zi de pomină! Însă una peste alta a ieșit excelent. Cam așa a fost prima noastră ieșire în familie.

Prima dată când Maria ne-a zâmbit

10 octombrie 2011 - Astăzi Maria ne-a zâmbit pentru prima dată; ne-a privit atent și apoi mi-a zâmbit mie și apoi lui Dan. Până acum o vedeam zâmbind doar în somn, dar de această dată a făcut-o conștient....ne-a zâmbit...nu pot descrie ce am simțit :). Maria este un copil care râde mai tot timpul, mai ales când se află în preajma altor copii.

Alte premiere ... 

4 ianuarie 2012 - Am ajuns în sfârșit acasă! Măriuca noastră crește, este sănătoasă și cuminte. Astăzi am putut mânca împreună la bucătărie în timp ce ea se juca pe pat cu bara de la bunica. De sărbători am fost la Brăila, am fost în vizită pe la rude, și de 1 ianuarie ne-am plimbat cu toții pe faleză. De revelion, chiar la ora 00.00 eu eram cu mâinile în scutecele Mariei, pline...așa că am marcat momentul în cel mai original stil. Pe 22 decembrie a râs pentru prima dată în hohote, și de atunci o ține numai așa (dar mai mult cu tati). Pe 25 decembrie s-a întors pentru prima dată într-o parte. Pe 26 decembrie, în timp ce eram în vizită la nana, s-a ridicat singură în fund de pe pernă. De Crăciun a fost foarte frumos: mamaia și tataia au împodobitul bradul, un brad foarte frumos. Măriuca a fost încântată, în primul rând de sutele de luminițe. Tataia a împodobit și dormitorul, foarte frumos, cu ghirlande luminoase și globulețe, care de altfel o fascinau toată ziua. Ba i-a cumpărat și plasă de lumini pentru  fereastră. Pentru primul ei Crăciun, Maria a primit o groază de jucării: - o jucărie de prins la căruț, un carusel, un centru de activități, girafa Sophie pentru dentiție, pe care de altfel o mozolește toată ziua prin gură. În dimineața de Crăciun am cântat împreună sub brad și am făcut fotografii...

Maria și bagajele ei pentru deplasarea la Brăila, pentru sărbători. Eu și mamă-sa aveam toate hainele îngrămădite într-un rucsac.

Maria și împodobitul bradului

Păcat că nu am avut inspirația să fotografiez mașina anul acesta când am venit de la bunici. Abia am urcat eu în mașină, iar Mihaela s-a transformat într-un contorsionist profesionist.

Fetele sub pomul de Crăciun. Au picat tocmai în urma moșului

Maria la costum de gală în prima zi a 

Crăciunului 2011

     Îmi închei aici postarea. Zgomotul de taste o deranjează pe Maria, care doarme de vreo 2 ore deja. Promit că revin și cu alte Spicuiri din jurnalul Mariei cât de curând.

Ce ne place

Ce ne place ...

     Încă de la început, Maria a cunoscut o libertate aproape deplină de mișcare și de manifestare conștientă. Limitele pentru ea sunt puține, sunt impuse de motto-ul mai întâi convenim și apoi prevenim la care noi, ca părinți, am lucrat și asupra căruia am căzut de acord. Cu alte cuvinte, atunci când Maria și-a descoperit atracția față de peria de toaletă, reacția noastră, de comun acord, a fost nu să îi punem o barieră, ci să îi încurajăm curiozitatea. Prin urmare am cumpărat o ustensilă nouă, destinată scopului pe care copilul îl dorea. Evident că după 3-4 zile, cel mult, și-a pierdut interesul pentru perie, ambele fiind acum în siguranță totală! Și exemple în genul ăsta pot continua cu furculițele, cu vesela, cu laptopul, cu telefoanele mobile etc. Recunosc că nu întotdeauna a ținut schema. Piticul s-a prins repede de diferența dintre telefonul lui tati și cel de plastic, ale cărui opțiuni sunt câteva melodii și un set de luminițe. 

     Oricum, ceea ce vroiam să vă spun este legat de altceva. Și anume aceea că am ajuns la concluzia că atât antropologia, ca știință, dar mai ales genetica, ar avea nevoie de un mare upgrade. De ceva vreme tot observăm la Maria o atracție deosebită pentru accesoriile maică-sii. Și anume: mărgele, rujuri, truse de manichiura etc. Ideea este că lucrurile nu se opresc aici, doar la o atracție, normală de altfel pentru un copil de 1 an și 4 luni, sau la faptul că se și accesorizează corespunzător. 

 

Maria cu mărgele

     Hai că poate nici asta nu ar fi de mirare .., comportamentul pe bază de imitație al copiilor de vârsta ei indică normalitate, ceea ce este îmbucurător. Dar de aici până la a se admira, și chiar pupa în oglindă ori de câte ori își trage peste cap vreun fes, pulover sau orice alt accesoriu vestimentar, ori vreun șirag de mărgele, ... este cale lungă.

     Maria nu obișnuia să mozolească oglinda de pe ușa șifonierului, doar amprentele erau omniprezente. Ei, de când cu domnișoreala s-a schimbat problema. Cum prinde vreun tricou de-al nostru, și nu este greu să facă rost de el, știți voi ... faza cu limitele de mai sus, țuști la oglinda și dă pupăceală până la mozol (din fericire pentru fata nu folosim niciun detergent chimic, deci oglinda este safe). 

 Mă pregăteam să îmi fac ordine printre haine, 

numai că Maria mi-a luat-o înainte

      Referitor la acest lucru pot spune ca antropologia i-a cam pierdut urma fiica-mii, a devenit ereditară dragostea de oglindă! Deja fetele au o genă care se transmite ereditar, responsabilă cu atracția pentru oglindă! Și asta nu este tot. Într-o zi am zis ca am stabilit un nou record mondial la numărul de minute de râs în continuu. Prinsă fiind de pupăcit (avea pe cap o coroniță de ren) 

se pupa în ușa de la baie, pentru că i se reflecta destul de bine silueta. Era atât de prinsă de acțiune, că nu își dădea seama că nu se află în fața oglinzii. Până acum nu am văzut ceva care să atârne pe Maria, fără să se repeadă victorioasa la oglindă!

20 septembrie 2011

20 septembrie 2011

sau ziua în care am plecat de-acasă doi

       Așa cum toți părinții știu, Măriuca era deja parte a familiei în simțiri multe luni înainte de D Day, însă acea zi, ca pentru toți părinții de altfel, a fost una cu totul deosebită. Prin urmare o să încerc să o redau doar din punctul meu de vedere.

     De cu seară am făcut ultimele aranjamente: geanta pentru spital, scutece, hăinuțe, pijamale, papuci, pături, plicuri etc. După ce am aranjat, re-aranjat, re-re-aranjat (și mulți de re-) toate cele de trebuință, după ce am repetat de foarte multe ori fiecare pas care trebuie făcut, mai ceva ca în avanpremiera unei piese de teatru (unde să îl căutăm pe doctor, cum aflăm cine este anestezistul, cum aflăm cine mai intră în operație etc...în vederea distribuirii corecte a plicurilor - din păcate fericirea că ți se naște un copil este puternic umbrită de astfel de griji) am considerat ziua încheiată. A doua zi urmau să sosească și mamele noastre direct la spital. Îmi aduc aminte că în momentul în care ne-am urcat în mașină am avut ca un flash, m-am uitat în oglindă și apoi am întors capul către bancheta din spate având în minte un singur gând ... de mâine, acolo, pentru multă vreme, o să fixez scoica. M-a întrebat Mihaela dacă am uitat ceva de m-am întors lung cu privirea în spate.

     Undeva către orele 8.30 eram la maternitate, în așteptarea demarării procedurilor de internare. Am identificat rapid, aproape mecanic chiar, persoanele cărora trebuie să le distribui atențiile și mi-am făcut rapid treaba. Trebuie să amintesc faptul că înainte cu șase luni finul meu trecuse prin aceeași experiență (unde, cum și cui). Stresat fiind de întreaga mizerie, de faptul că în viața mea nu băgasem un plic în vreun buzunar, de faptul că nu ăsta este rolul meu în ziua aceea, am fost calmat rapid de către acesta, fiind temeinic instruit de el: - Stai liniștit nașule....nu îți fie teamă că nu îi cunoști pe toți....or să vină ei la tine! Să vezi cum te iau de gât și îți spun că o să fie bine și îți întind buzunarele... Mă cam îndoiam că avea să fie atât de simplu, dar exact așa a fost! La un moment dat, când am mers în vizită la fina la maternitate, după ce îi aduseseră băiatul la salon, îl văd pe proaspătul tătic că îmi întinde, cu oarecare discreție o bancnotă de 50 de lei. La întrebarea mea mirată - ce vrei să mă duc să iau de ăștia? îmi răspunde: - Nimic, dar în salonul ăsta toți care intră cer mai mult sau mai puțin una de-asta! Tocmai pe 20 septembrie 2011 aveam să pricep și eu acest lucru.

     Să revin la partea frumoasă a poveștii. După ce îmi termin rolul stabilit de cu seara cu precizia unui ceas elvețian, a început așteptarea ... nu a nașterii ci a internării. Era ora 11.00 și pe noi încă nu ne băga nimeni în seamă. Undeva către prânz, mamele sosiseră de dimineață, o asistentă a preluat-o pe Mihaela și am mers împreună către zona blocului operator. Aici a fost nasol tare, pentru că în timp ce Mihaela era pe ultima sută de metri cu pregătirile, fiind chiar alături de mine pe hol, au ieșit de la operație două proaspete mămici, iar imaginea unui om scos direct din operație chiar nu ar trebui văzută de către unul care așteaptă să se elibereze targa. Într-un interval de câteva secunde fața Mihaelei a cunoscut cea mai variată gamă coloristică posibilă, și sunt convins că ochiul uman nu a putut percepe chiar tot (că doar nu este ecran de I-phone). La ora 11.45 a intrat în blocul operator însoțită de cei doi medici și asistente. Pe ceas nu a durat mult întreaga procedură, însă pentru mine a fost cât o călătorie până în centrul Pământului și înapoi, de vreo 10 ori chiar. Pe hol liniște deplină. Rareori, de la etajele inferioare se mai auzea câte un zgomot venit parcă din altă lume, difuz, confuz dar în același timp aproape palpabil. Toți acei oameni care cu câteva minute înainte se perindau pe acolo dispăruseră. Eram doar noi trei, eu împreună cu cele două mame. Deși eram suficienți pentru a iniția o conversație, chiar și formală, nimeni nu spunea nimic, doar așteptam. Fără să mă gândesc anume la asta, îmi treceau prin fața ochilor imagini cu mine și cu soră-mea când eram încă preșcolari și alergam la țară, pe ulițele satului, aveam în minte frânturi din timpul unor ore de curs de la liceu, frânturi care însă erau atât de reale încât simțeam în aer praful de cretă. Plimbându-mă de-aiurea pe holul acela gol și rece țin minte că, uitându-mă la gresie îmi închipuiam cum ar arăta un profil stratigrafic cu gresia ce suprapune adezivul și apoi urmează betonul, care are în el plasă sudată...destul de ciudat oricum această închipuire. În mijlocul acestei liniști tumultuoase și frământate am putut să o văd pe soacră-mea care cedase, și avea lacrimi în ochi .. sau le-o fi avut mai de mult, habar nu aveam. Mi-au trecut apoi prin fața ochilor toți prietenii, rudele și cunoștințele. Dacă cumva asta înseamnă să îți revezi întreaga viață în câteva secunde, înseamnă că experiența asta am trăit-o pe holurile maternității în acea zi. Momentul în care mama a zis - Gata, s-a auzit fata! m-a găsit fără niciun gând, parcă le terminasem pe toate. Nu am realizat ce spune și atunci o văd venind spre mine, eu care stăteam rezemat într-un cot pe pervazul scăldat de soare, simțind la propriu căldura acestuia în creștet. - Dane, s-a auzit fata, mamă! Este bine! Și atunci m-am trezit. Soacră-mea plângea de-a binelea, mama se rezemase de mine și toți ochii, până și ai mei umezi, priveau către ușile dinspre blocul operator care se balansau și se bălăngăneau inegal. După foarte puțin timp iese asistenta cu Maria! A fost o senzație pe care nu am să o pot descrie niciodată, motiv pentru care nici nu încerc. Ne-am strâns în jurul ei toți trei s-o vedem ... și am văzut-o. Era mică și frumoasă, iar în jurul ei se învârtea tot Universul cunoscut și necunoscut.

Maria în primele minute de la naștere

     După câteva secunde, asistenta a plecat împreună cu fata la incubator, liniștindu-mă că este o procedură standard. Într-un final mi-am adus aminte de faptul că am atârnat de gât aparatul foto, de fapt l-am avut tot timpul, dar abia acum realizasem, am mers și i-am făcut câteva fotografii, la care ne uităm mai mereu. După cca. 15 minute au ieșit și asistentele care o aduceau pe Mihaela, și care ne-au asigurat de faptul că totul este în regulă. La sfârșit am vorbit din nou cu doctorul, și la rândul său acesta m-a asigurat că atât mama cât și copilul sunt în regulă din toate punctele de vedere. Mihaela a ieșit din operație undeva către 12.30 iar la ora 17.00 deja se putea da jos din pat, ajutată, evident.

     Un alt moment emoționant pentru mine, și nu numai, a fost acela în care asistenta, trecând cu Maria către salonul de nou-născuți, a venit cu ea și în salon la Mihaela (nu mă lasă să postez filmul). Știu că mamele, toate trei, aveau ochii adânc scăldați în lacrimi. A ținut fata în brațe pentru câteva minute, nu mai mult de 1-2, după care copilul a fost dus pe secție, iar mama a intrat în recuperare. Creierul mai limpede fiind sub anestezie, adică Mihaela, mamele și-au intrat în rol. - Du-te acasă și pune la fiert legume, dacă nu aveți legume treci prin piață și cumpără niște morcov, pătrunjel, păstârnac și țelină. Le fierbi bine, strecori zeama și o aduci Mihaelei! - După asta vezi că trebuie să vorbești cu nașii fetei și vezi ce mai trebuie luat pentru când o să le dea fetelor drumul din spital. - Până una-alta vezi ce și cum trebuie să faci cu actele, să le și depui, pentru eliberarea certificatului de naștere. - Mergi jos, unde ați făcut internarea și vezi ce acte îți trebuiesc pentru externare și vezi ce trebuie făcut pentru zilele astea cât or să rămână fetele în spital! Deja era o vraiște în capul meu că nici nu mai știam de mine. Până să termine ele de trasat sarcinile, nevastă-mea începuse să își revină pe deplin: - Vezi că sunt legume în lada din dreapta, în frigider! - Să nu îmi pui sare în supa de legume! - Să mai aduci niște scutece de acasă, poate nu am luat suficiente! - Să intri tu pe forum să le spui fetelor că totul este bine! - Să ai grijă le ce acte trebuiesc pentru eliberarea certificatului de naștere și să verifici bine ce scrie pe el, să nu îl greșească (lucru care de altfel s-a și întâmplat: Nume: Maria Alexandra, sex: masculin - dar asta e deja în sine altă poveste!). Știu doar că în final am plecat spre casă cu capul plin de vezi, să mergi, să rezolvi cu, să ai grijă la, că soacră-mii i s-a făcut milă de mine și m-a însoțit. Am pregătit supa, am luat scutece suplimentare și am mers înapoi. Deja era seară și se pregătea să înnopteze. Am mai mers o dată la salonul de nou-născuți, am mai văzut fata o dată și apoi, însoțit de mame am mers către casă. Dimineața, pe la ora 5.00, trezirea, încă un rând de supă și valea cu tot batalionul la spital. De seara îi lăsasem Mihaelei filmulețul cu Maria pe telefonul meu, am făcut rapid schimb de telefoane, motiv pentru care nu pricepeam de ce naiba mă sun singur, și cum e posibil asta! Mi-a povestit că toată noaptea nu a făcut altceva decât să se uite la filmare.

Ajunși la spital, a fost făcut transferul către rezervă și eram deja în așteptarea momentului când ne aduc copilul. Acest lucru, din păcate, s-a petrecut abia după ora 14.00, după ce Mihaela se umflase de plâns, eu mai răspândisem un set de plicuri, iar mamele încercau să o liniștească, fiecare cum putea și se pricepea mai bine. Între timp am mers la recepție și am aflat care este procedura pentru înmatriculare pe numele meu.  Deja începuseră să vină în vizită prietenii, cunoștințele și chiar elevi de-ai neveste-mii. Cu toate acestea, prin tot acest vacarm de nedescris cu acte, dosare etc am cumpărat un superb buchet de trandafiri, baloane umplute cu heliu și printre picături, supe și stat la cozi, am reușit să aranjez un pic și micuța noastră casă, în vederea momentului în care toți trei aveam să ne întoarcem ... Maria avea să intre pentru prima dată în casa ei...

    

Alimentația Măriucăi

sau cum am pus eu mâna pe lopată și cazma

     Cu ceva vreme înainte de a se naște Maria soția mea s-a informat temeinic despre alimentație, atât a ei în vederea bunul mers al sarcinii și ulterior pentru perioada alăptatului, dar mai ales în vederea diversificării. Fac mențiunea că în perioada ante-sarcină ne înscriam și noi în rând cu lumea, E-urile fiind omniprezente în viața noastră precum nisipul în deșert. Foarte puțin spre deloc ne controlam alimentația, iar rafturile cu produse bio  ne săreau în ochi doar pentru că aveau mult verde. Sursa principală de carne o reprezentau galantarele hipermaketurilor, iar de pe la bunici de la țară luam ocazional vreo pasăre sau alte produse oferite în principiu din rațiuni economice și nu din vreo grijă aparte pentru o alimentație sănătoasă. Prăjelile și uleiul de floarea soarelului, pâinea feliată, la ambalaj, și legumele E-onizate completau tabloul.

     Așa cum am spus, apariția Mariei la orizont avea să schimbe aceste lucruri radical. În primul rând Mihaela, soția mea, a se vedea la poză, în ciuda protestelor mele a eliminat din alimentație carnea din comerț, a făcut dispărut uleiul de floarea soarelui din debara și a renunțat la legumele cumpărate din hipermarket.

     Maria s-a născut în septembrie, pe 20 - exact de ziua surorii mele - așa că diversificarea știam că nu va începe mai devreme de 20 martie.

Primele șase luni - Maria a avut alimentația bazată exclusiv pe tzitzi, ea devenind o tzitzi lover încă din primele zile de viață. După trauma pe care, din păcate, toți bebelușii din lumea civilizată sunt condamnați să o experimenteze în maternitățile moderne, Mihaela s-a chinuit îngrozitor cu aducerea pruncului pe calea cea bună. Cu cearșaful între dinți, cu mâinile efectiv încleștate de marginea de fier a patului de spital și înarmată cu o voință ce doar la o mamă o poți găsi, cu lacrimi de durere, dar și de bucurie în ochi, o ținea pe fată la piept zi și noapte (nu mă lasă să postez nicio fotografie din acele momente). Încet - încet Maria s-a prins ce așteptări avem de la ea. În ciuda indicațiilor prețioase ale unui personal medical subcalificat, de genul nu ai lapte sau nu e bun laptele, nu se satură copilul ori lasă că ce...laptele praf e foarte bun, Mihaela s-a încăpățânat să alăpteze copilul. Pentru a nu mai lungi povestea, spun doar că Maria a fost alimentată exclusiv cu tzitzi în primele 6 luni, nu tu ceai, apă sau orice altceva, nimic. Asta a fost simplu pentru mine, era o chestiune between ladies. De prin ianuarie - februarie însă lucrurile aveau să se schimbe drastic. După îndelungi căutări de posibile surse de alimente sănătoase, curate am ajuns la cea mai bună soluție, zicem noi, să ne cultivăm propriile legume! Bun, zis și făcut, dar simțeam că povestea de-acum încolo mă privea. Bunicii soției au o casă și un lot de pământ aferent undeva la cca. 14 km de Buzău, în apropiere de șoseaua E85 Buzău - București, deci la cca. 15 minute de mers cu mașina. Prin februarie am cumpărat un lot de 100 de pahare din plastic, vreo 30 kg de pământ de flori, fără substanțe dubioase în compoziție și semințe: roșii, sfeclă roșie, pătrunjel de rădăcină, păstârnac, morcov, ardei gras, ardei kapia, vinete, ridiche neagră. A urmat apoi un superb weekend în grădină, adică deasupra căzii punând semințe în pahare - a se vedea parțial, pe bar, în plan secund în fotografie de dedesubt.

     Odată setul de 10 pahare rezolvat îl transportam pe bar, acolo unde, cândva aveam un butoiaș de 3 l din lemn de dud, primit de la un bun prieten din București, Petrică, plin cu țuică de prună. Și uite așa, ușor - ușor, ne-am transformat locuința într-o mică/mare seră.

     Cum s-a topit zăpada am mers la țară și am încercat să încroșpesc un solar. Ceva idei aveam, de la părinții mei care în trecut au avut asemenea preocupări. Pentru că material lemnos am găsit prin curte, slavă Domnului, am fost nevoit să cumpăr vreo 200 m de sârmă și cca. 50 mp de folie. Din fericire pentru mine nu am sărit de 160 - 200 lei. Cu ajutorul substanțial al unui bun vecin de-al bunicilor, Marian, am ridicat în câteva ore minunatul solar (a se vedea, parțial ce e drept, în imagine). Tot Marian s-a oferit să îmi aducă și câteva căruțe cu pământ bun, din câmp, pentru solar.

     Pe undeva prin martie - aprilie 2012 am săpat în solar, am cărat cu roaba tot pământul adus din câmp și am transportat de acasă toate paharele cu răsaduri, pe care apoi, fir cu fir le-am replantat. La fiecare 2 zile mergeam la țară direct de la birou să deschid solarul, să ud și să plivesc. Prin aprilie deja scosesem să transplantez în grădină roșii, vinete, ardei, broccoli. Într-un petec de grădină am pus pentru toamnă rădăcinoase dar și salată și ridichi de lună ș.a. Nu am folosit nimic pe post de îngrășământ spre disperarea bunicilor și nici nu am stropit vreodată plantele sau legumele. Spre bucuria noastră totul a decurs cât se poate de bine, iar prima legumă gustată de Maria din producție proprie a fost ceapa verde, care i-a plăcut la nebunie.

Post 6 luni: Întreaga alimentație legumicolă a Mariei s-a bazat strict pe producție proprie și pe legume din grădina părinților mei de la Brăila, puse de ei la țară, acolo. În momentul în care am putut introduce carnea în alimentația fetei o nouă problemă s-a ivit la orizont, dar aveam să constat că nu era cea mai stufoasă. Cele câteva găini ale bunicilor noștri erau planificate pentru producția de ouă, iar să mergem lunar la Brăila, la bunicii mei, era ultima variantă pe listă. Spre norocul meu am identificat un coleg, ai cărui părinți au o micro-fermă în apropiere de oraș și care m-a asigurat că păsările erau crescute așa cum ne doream noi. Astfel că el a devenit sursa noastră de carne de pasăre de țară. Aproape lunar cumpărăm câte o pasăre (găină, rață, curcan), ceea ce este perfect pentru noi, dar mai ales pentru Maria. Dacă dorește careva o să vorbesc cu Mihaela să ne spună niște rețete de pateu, ciorbe, orez cu carne, budincă etc. și cam tot ce îi pregătește ea Mariei. Ehee....cu lactatele....cu lactatele se schimbă foaia tăticule! Am constatat cu stupoare că dacă încerci să cumperi lapte de capră - cunoscătorii știu de ce este nevoie de lapte de capră - trebuie să ai cunoștințele și legăturile unui traficant de stupefiante. Nu știu cum este în altă parte, dar în Buzău exact așa stau lucrurile. Prin magazine ioc, nici lapte nici brânză, pe la cunoștințe .... ioc, cine naiba crește capre la bloc!? La un moment dat găsisem pe cineva, care cunoștea pe cineva care avea o rudă, rudă care avea un vecin undeva la munte care creștea capre....dar cum aduceam laptele de la 60 de km dinspre munte...și nici nu știam dacă acel cineva vinde laptele de capră...poate avea doar țapi...informația era destul de ambiguă, oricum. O altă variantă apărută la orizont era cineva care cunoștea pe cineva la Pietroasele, care avea un vecin care creștea capre și probabil că avea să vândă lapte ... măcar era mai aproape, dar într-un final s-a dovedit că respectiva persoană nici nu își cumpărase vreodată capre! Oricum, după îndelungi căutări am găsit să cumpărăm ... o capră cu ied cu tot, și eram pe punctul de a o face. Totuși, Mihaela, a bătut chioșc cu chioșc în Piața Producătorilor Tradiționali de lângă Piața Centrală din Buzău și se ruga cu cerul și cu pământul pentru 2 l de lapte de capră pe săptămână. La a nu știu câta încercare a găsit o doamnă dispusă să ne salveze, așa că Fericire....am scăpat de crescut capre!!! Din laptele de capră îi facem brânză, pe care fata o servește regulat la micul dejun asociată cu pară sau cu banană.

     Cel mai important este faptul că ușor - ușor am renunțat total la Mendeleev cu aditivi și avem aceeași alimentație cu fata. Pâinea ne-o facem singuri, la cuptor, cu făină de la țară, legumele produse astă vară sunt congelate în frigider, alături de varia fructe, inclusiv fructe de pădure, iar carnea de pasăre de la țară nu a mai fost înlocuită cu nimic. Ciudat este faptul că ocazional, când mai dăm cu nasul de E-uri organismul reacționează destul de rapid. Totuși, ne-am păstrat un obicei, cam de 2 ori pe lună mergem la un fast-food in mall-ul din Buzău și ne desfătăm, în amintirea vremurilor de mult apuse, cu câte un meniu mendeleevean.

Excursii, ieșiri și deplasări

     Încă de la naștere Maria a avut parte de călătorii și excursii. Tot timpul fata ne-a însoțit atât datorită faptului că tzitzi trebuie să fie mai mereu prin preajmă, dar și pentru că nu am putea să plecăm fără fată prea departe - cu groază mă gândesc la vară când o să fiu pe șantierele arheologice. Oricum, după un mic calcul făcut la rece, Maria are la activ peste 10 000 de km plimbăreți.

     Prima mare ieșire a Mariei s-a petrecut în februarie 2012, când avea 4 luni. Am mers pe ruta Buzău - București/Otopeni (de unde am luat familia surorii mele sosită din Kuwait)  - Bran. După 11 zile la Bran - foto deasupra, la întoarcere, după ce am lăsat familia surorii mele la aeroport, am fost nevoiți să facem cale întoarsă spre Brașov, deoarece drumurile erau închise, Buzăul fiind blocat (ce iarnă a fost cea din 2011 - 2012). Am mai petrecut un extratime la Brașov și după câteva zile în sfârșit am ajuns acasă.

     Următoarea mare ieșire a fost la mare, în Eforie Nord, în iulie 2012. După o superbă săptămână petrecută la mare alături de familia unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, ne-am întors la Brăila, după o altă săptămână petrecută la ai mei am revenit la Buzău.

Maria în Orășelul Copiilor din Brăila - iulie 2012

     Faptul că locuim într-unul dintre cele mai frumoase județe din țară ne determină să nu prea ratăm weekendurile și de fiecare dată facem ieșiri la munte: Mănăstirea Ciolanu, Tabăra de Sculptură în aer liber de la Măgura, Pădurea de la Spătaru etc.

Maria și Mihaela înaintea uneia dintre multiplele plecări la Brăila

Maria în drum spre Bran

Maria la expoziția organizată de Muzeul Județean Buzău la sala Consiliului

Maria în Crâng

Maria în pădure la Ciolanu

Maria la țară, în leagăn (în plan secund grădina noastră)

Maria la mall....cred că în Brăila

Maria la Muchea

Maria la Sărata Monteoru

Maria la Cheile Grădiștei

Maria la Râșnov

Maria în peșteră

Maria în Tabăra de Sculptură de la Măgura

Maria în Crâng

Maria la Noaptea Dacilor

 și tot așa.... de nenumărate ori la Brăila, Bacău, Bucov, Brașov, București ....

     După o excursie ratată în Kuweit iarna aceasta, sperăm să ajungem un weekend la Bran.

     Undeva prin vară am fost la Grădina Zoologică de la Bucov și Maria și-a descoperit dragostea față de maimuțe, multe minute rămânând lipită de cușca acestora. 

     Sperăm să ne țină puterile să o putem plimba prin cât mai multe locuri și să îi facem cât mai multe amintiri. Măriuca te iubim!